SINAXAR

Sfântul Proroc Avacum a fost fiul lui Asafat, din seminţia patriarhului Simeon şi a trăit cu 600 de ani înainte de Hristos. Înainte de căderea în robie a evreilor, Avacum a proorocit căderea Ierusali-mului şi a Templului. Când a venit Nabucodonosor în Ierusalim (586 î.Hr.), prorocul a fugit şi a trăit ca un străin în pământul lui Israel. Avacum a murit cu doi ani înainte de întoarcerea iudeilor din robie. În Vechiul Testament găsim şi cartea Prorocului Avacum, în trei capitole. Învăţătura lui este aceea că pronia lui Dumnezeu cârmuieşte toate popoarele. Dumnezeu este împăratul omenirii. El pedepseşte popoarele, unele prin altele, dar le şi eliberează pe unele prin altele. Cel drept va trăi prin credinţa sa în Dumnezeu.

Cuviosul Părinte Porfirie Cavsocalivitul s-a născut în satul Sfântul Ioan din insula Evia, din părinți binecredincioși, primind numele de botez Evanghel. În copilărie, pe când păștea puținele oi ale tatălui său, păstor sărac, el a citit Viața Sfântului Ioan Colibașul (prăznuit la 15 ianuarie) și astfel s-a ivit în inima lui dorul înflăcărat de a pleca în Muntele Athos și a deveni călugăr. Bunăvoința și purtarea de grijă a lui Dumnezeu l-au ajutat să-și atingă scopul cel bun și să ajungă frate începător (novice) la Coliba Sfântul Gheorghe din Cavsocalivia. Acolo s-a nevoit cu mare asprime și a făcut, cu bucurie, ascultare fără cârtire față de bătrânii monahi Pantelimon și Ioanichie, dobândind adâncă smerenie și curățindu-se pe sine. De aceea, deși foarte tânăr, s-a învrednicit a primi de la Dumnezeu harisma străvederii, prin care vedea cele ce se întâmplau la mare distanță. Îmbolnăvindu-se grav, a fost nevoit să iasă din Sfântul Munte pentru tămăduire, fiind primit în Biserica Greciei. A slujit poporul lui Dumnezeu ca un ales liturghisitor și duhovnic plin de discernământ, primind mai apoi binecuvântarea de a sluji la paraclisul policlinicii din Atena, închinat Sfântului Gherasim din Chefalonia, aproape de Piața Omonia. Prin smerită jertfire de sine pentru cei ce pătimeau trupește și sufle-tește, s-a învrednicit de mai mare har, primind de la Duhul Sfânt și darul înainte-vederii, al vindecării bolilor și al alungării duhurilor necurate, prin smerită rugăciune de taină și prin însemnarea Sfintei Cruci. Spre sfârșitul vieții a ctitorit mănăstirea de maici din Milesi - Atica, închinată Schimbării la Față a Domnului. Pe toată durata slujirii sale preoțești a ajutat mulțimi de oameni prin darul vindecărilor și al minunilor, și prin povățuirea spre pocăință în Taina Spovedaniei. Priveghea rugându-se pentru mântuirea fiilor duhovnicești de pretutindeni, care sunt martorii multelor sale minuni. Dumnezeu l-a cercetat în mai multe rânduri prin sfinții Săi. În Patmos a privit, în vedenie, ceea ce Evanghelistul Ioan relatează în Apocalipsă. Cunoscându-și mai înainte apropierea sfârșitului pământesc, s-a întors în Athos, la Schitul Cavsocalivia, unde, în mijlocul monahilor, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu în data de 2 decembrie a anului 1991, pe când se ruga pentru ei, ca toți să fie una (Ioan 17, 21). A fost canonizat de Patriarhia Ecumenică la 27 noiembrie 2013.

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfintei Muceniţe Miropi și a Sfântului Ierarh Solomon, arhiepiscopul Efesului.

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica a fost român de neam şi era din părţile Ardealului. S-a născut din părinţi cucernici şi iubitori de Dumnezeu, în anul 1730, într-o familie evlavioasă din Săliştea Sibiului. Încă din fragedă vârstă, fiind plin de râvnă pentru Dumnezeu, dorea să vieţuiască după rânduiala călugărească a Părinţilor din Sfântul Munte Athos. Dar, din pricina prigoanei din Ardeal împotriva Ortodoxiei şi a monahismului, la vârsta de 19 ani a trecut în Ţara Românească. Bunul Dumnezeu a ascultat glasul inimii lui, căci, aflându-se în Bucureşti un mitropolit grec, tânărul Gheorghe s-a dus la el şi i-a cerut să-i fie ucenic, şi învoindu-se mitropolitul, l-a primit; iar după ce mitropolitul şi-a isprăvit treburile în Bucureşti, l-a luat cu sine la Constantinopol. Tânărul Gheorghe a rămas la Constantinopol, în ascultare faţă de mitropolit, trei ani, după care a plecat în Sfântul Munte cu binecuvântarea lui. Ajuns în grădina Maicii Domnului, a intrat în obştea Sfintei Mănăstiri Vatoped, unde a fost făcut rasofor, apoi a fost hirotonit diacon. Căutând un părinte duhovnicesc, l-a întâlnit prin rânduială dumnezeiască, pe Cuviosul Paisie, cu care s-a retras în singurătate, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, citirea şi traducerea sfintelor cărţi. Nu după multă vreme, la Schitul Sfântul Ilie şi în jurul Cuviosului Paisie, s-au adunat o mulţime de fraţi. În acest schit, Cuviosul Gheorghe a primit chipul îngeresc din mâinile fericitului Paisie şi tot aici a fost hirotonit preot. Dar, pe de o parte, înmulţindu-se obştea şi schitul devenind neîncăpător, iar, pe de altă parte, fiind împovărat de birul turcesc, stareţul Paisie a hotărât să plece din Sfântul Munte. Astfel, împreună cu ucenicii săi, a mers mai întâi la Schitul Vărzăreşti din Vrancea, apoi în Moldova, unde s-au aşezat, pe rând, la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ. Chemarea lui Dumnezeu a aprins iarăşi inima Cuviosului Gheorghe şi râvnind după viaţa sihăstrească, a luat binecuvântare de la Cuviosul Paisie să se întoarcă în Sfântul Munte. Ajuns însă în Bucureşti, s-a oprit la un oarecare călugăr îmbunătăţit, pe nume Macarie, zis Dascălul, care era foarte apropiat lui Grigorie al II-lea, mitropolitul Ţării Româneşti (1760-1787). Luându-l pe Cuviosul Gheorghe, Macarie Dascălul l-a înfăţişat înaintea mitropolitului, care, ascultându-l şi văzând darurile cu care era împodobit, i-a cerut să nu mai plece în Athos, ci să rămână în Ţara Românească pentru a întemeia obşte de călugări, după cum făcuse şi Cuviosul Paisie în Moldova. La început, Cuviosul Gheorghe s-a apărat, zicând că nu este vrednic pentru o lucrare ca aceasta; dar, adormind cu mâhnire în suflet, l-a văzut în vis pe Sfântul Ierarh Nicolae, care i-a spus că trebuie să rămână în Ţara Românească, pentru a-i curăţi cinstitul său locaş de fiarele sălbatice. Trezindu-se, Cuviosul Gheorghe l-a întrebat îndată pe prietenul său Macarie dacă ştie vreo mănăstire cu hramul Sfântului Nicolae. Acela i-a spus că în ostrovul Cernicăi este una, dar că e în paragină şi plină de fiare sălbatice şi de târâtoare. Pătruns de o bucurie negrăită, Cuviosul Gheorghe a cerut să fie dus în ostrovul Cernicăi. Mult s-a ostenit Cuviosul aici, curăţind cu mâinile sale mărăcinii şi punând toate în bună rânduială. Mari au fost şi luptele împotriva viclenilor diavoli, care îl atacau neîncetat, până când Dumnezeu i-a trimis ajutor din toate părţile, aşa încât obştea a ajuns să numere peste o sută de fraţi. Totodată, i-au venit în ajutor şi boierii din împrejurimi, care au sprijinit mănăstirea cu cele necesare traiului. Când obştea s-a înmulţit, Cuviosul a primit în ascultarea sa şi Mănăstirea Căldăruşani, unde a dus călugări de la Cernica. Atât de mult sporeau părinţii împreună cu stareţul lor, încât însuşi domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae Mavrogheni (1786-1790), aflând de viaţa lor aleasă, a vizitat sfânta mănăstire şi, fiind mişcat de cele auzite şi văzute, i-a răsplătit cu multe binefaceri. Nenumărate au fost nevoinţele şi ostenelile Cuviosului Gheorghe, pentru care a fost cinstit şi iubit atât de călugări, cât şi de boieri şi de poporul credincios. Cu înţelepciunea şi dulceaţa cuvintelor sale, izvorâte din taina rugăciunii neîncetate, adăpa sufletele cele însetate după Dumnezeu, iar cu harul Duhului Sfânt ştia să trezească conştiinţele din somnul păcatului şi să le aducă la dorirea cea dumnezeiască. Astfel, vestea faptelor sale pustniceşti a ajuns departe de mănăstire şi a adunat în jurul său mulţime de fraţi doritori după vieţuirea îngerească, printre care se număra şi Sfântul Calinic, vrednicul său urmaş întru nevoinţe la stăreţia acestei sfinte mănăstiri. După ce a vieţuit multă vreme cu ucenicii săi, pe care i-a îndrumat la ascultare şi la statornicie în viaţa călugărească, Cuviosul, cunoscându-şi dinainte vremea adormirii sale, a chemat la sine pe părinţi şi pe fraţi, și i-a îndemnat să urmeze întotdeauna calea smereniei, alungând cu rugăciunea orice cârtire şi nemulţumire. I-a sfătuit, apoi, să păzească dragostea unii către alţii şi să nu se lase biruiţi de slava deşartă, ştiind că nimic nu va apropia mai mult pe călugăr de Dumnezeu, decât smerenia, ascultarea şi sfintele slujbe ale Bisericii. Astfel vieţuind şi învăţând, Cuviosul Gheorghe de la Cernica s-a mutat la Domnul în anul 1806, în ziua de 3 decembrie, fiind cinstit de toţi ca un mare nevoitor şi părinte duhovnicesc.

Sfântul Proroc Sofonie este numit în cărțile ebraice Tefanian, adică „straja Domnului” sau „cunoscătorul celor ascunse”. Prorocul Sofonie și-a împlinit misiunea profetică în timpul regelui Iosia din regatul Iuda (640-609). În cartea lui, alcătuită din trei capitole, Prorocul Sofronie vestește apropiata distrugere a regatului Iuda, pentru necredința locuitorilor și închinarea la idoli, îndemnându-i la pocăință. Totodată, el vestește pieirea filistenilor, moabiților, asirienilor și a altor popoare care i-au asuprit pe iudei. Poporului Domnului se va întoarce din robia babilonică (Sofonie III, 20). Sfântul proroc vestește venirea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim și întemeierea Bisericii Sale (Sofonie III, 14-17).

Sfânta Mare Muceniţă Varvara a trăit în vremea împăratului Maximian (286-305), în cetatea Heliopolis (Egipt), fiica unui dregător păgân cu numele Dioscor, care o ţinea sub pază, într-un turn înalt, din pricina marii ei frumuseţi trupeşti. Aceasta credea în Hristos şi n-a vrut să-şi ascundă credinţa de tatăl ei. Odată, când acesta a poruncit să se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fericita Varvara a cerut să se facă trei ferestre, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La auzul acestor cuvinte, tatăl ei s-a repezit să o omoare cu sabia, dar ea, fugind, a plecat şi s-a ascuns în munţi. Alergând după ea, tatăl ei a găsit-o în munţi, şi, luând-o de cosiţe, a dus-o şi a dat-o în seama stăpânitorului ţării aceleia, pe nume Martinian, înaintea căruia ea a mărturisit pe Hristos. Şi ocărând idolii, fericita a fost bătută cumplit, tăiată pe trup fără milă, arsă la coaste, lovită cu toiege, dezbrăcată şi purtată prin cetate, dar a fost păzită în chip minunat de Dumnezeu. Pentru aceasta, mişcată la suflet de pătimirea Sfintei, o tânără pe nume Iuliana s-a înfăţişat înaintea judecătorului, mărturisind că este creştină, şi a fost şi ea supusă la chinuri. În cele din urmă s-a dat asupra celor două sfinte muceniţe hotărârea de a fi ucise cu sabia. Dioscor, tatăl Sfintei Varvara, a fost atât de împietrit de diavolul, încât, văzând chinurile cele multe ale fiicei sale, nu l-a durut nicidecum inima, ci, fără ruşine, el însuşi i-a fost ucigaş. Cu o mână a luat-o pe fiica sa, iar cu cealaltă ţinea sabia, şi a dus-o pe ea la locul cel de tăiere, care era aşezat pe un munte, afară din cetate. Şi a fost dusă de un ostaş şi Sfânta Iuliana; iar când mergeau pe cale, Sfânta Varvara se ruga, zicând: „Dumnezeule, Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un cort (cf. Psalm 103, 3) şi pământul l-ai întemeiat pe ape (cf. Psalm 135, 6), Cel ce faci să răsară soarele peste cei buni şi peste cei nedrepţi (cf. Matei 5, 45), Tu, şi acum, auzi-mă pe mine roaba Ta, care mă rog Ţie. Ascultă-mă, Împărate, şi dă harul Tău oricărui om care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năprasnică, şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el. Pentru că Tu, Doamne, ştii că trup şi sânge suntem şi lucrul preacuratelor Tale mâini”. Şi astfel rugându-se sfânta, s-a auzit glas din cer chemând-o împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cele cerute. Şi mergeau amândouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrabă de trup şi a merge la Dumnezeu Cel în Treime. Şi fiind ucise, sfintele lor suflete au mers către Hristos, Mirele lor. Iar pe Dioscor l-a ajuns năprasnica pedeapsă a lui Dumnezeu, căci după ce a ucis-o pe fiica sa Varvara, a fost lovit de un trăsnet pe când se cobora din munte şi a murit. Şi era în cetatea aceea un bărbat credincios, cu numele Galenţian. Acesta, luând cinstitele moaşte ale Sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinste, şi mai apoi, a zidit peste ele o biserică, în care se făceau multe vindecări şi minuni.

Sfântul Ioan Damaschin a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul (717-741) şi a lui Constantin Copronim (741-775). Era de loc din Damasc, de neam înalt, care strălucea şi în dreapta credinţă. Având tată iubitor de fapte bune, a învăţat toată ştiinţa vremii şi a cercetat bine adâncul Scripturii celei insuflate de Dumnezeu. Pentru credinţa în Hristos şi-a lăsat averea părintească şi a îmbrăţişat viaţa călugărească, împreună cu fericitul Cosma († 781), care a ajuns mai târziu episcop al Maiumei (prăznuit ca sfânt la 12 octombrie). Şi pentru că Ioan şi Cosma avuseseră parte de dascăli foarte învăţaţi, au ajuns amândoi înţelepţi. Când fericitul Ioan a îmbrăţişat viaţa călugărească, stareţul mănăstirii l-a dat să înveţe ascultarea la un bătrân înţelept în cele dumnezeieşti. Acesta i-a poruncit să nu cânte nici cea mai neînsemnată cântare după meşteşugul cântării muzicale pe care îl cunoştea. Şi Cuviosul Ioan a păzit neschimbată porunca bătrânului, vreme de mulţi ani. Însă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat în vis bătrânului şi i-a spus să îngăduie ucenicului său, Ioan, să alcătuiască imne şi cântări spre slava lui Hristos, Celui care S-a născut dintru ea şi spre luminarea creştinilor, celor ce sunt datori să o laude din inimă, lucru pe care l-a şi făcut, punând acest temei scrierilor sale. Deci vieţuind amândoi sihăstreşte, fericitul Cosma, lăsând multe scrieri Bisericii, s-a odihnit în pace, iar fericitul Ioan, întărind dreapta credinţă prin puterea cuvintelor lui şi prin dovezile cele înţelepte ale Scripturilor, a înfierat ca nimeni altul erezia iconomahilor, adică a luptătorilor îm-potriva sfintelor icoane, şi a lăsat Bisericii lui Dumnezeu multe scrieri, în care se găseşte răspuns temeinic aproape la orice întrebare despre credinţa ortodoxă. Pentru mărturisirea dreptei credinţe vrăjmaşii au făcut de i s-a tăiat sfântului mâna dreaptă, dar Maica Domnului l-a vindecat în chip minunat. Cuviosul Ioan Damaschin, vieţuind în lavra Sfântului Sava, fiind cunoscut ca teolog dogmatic, apărător al cinstirii icoanelor şi mare imnograf al Răsăritului creştin, şi-a săvârşit viaţa la adânci bătrâneţi, trecând la Domnul în vârstă de 104 ani, în 4 decembrie 749.

Sfântul Sava s-a născut în Capadocia, în anul 439 după Hristos, iar părinţii lui erau creştini şi se numeau Ioan şi Sofia. Încă de la vârsta de 8 ani a ales calea călugăriei şi a intrat în mănăstirea numită a lui Flavian, unde a deprins să fie răbdător în toate şi unde a învăţat Psaltirea pe de rost. Era atât de înfrânat, încă din copilărie, încât, văzând în grădină un măr şi dorind să-l mănânce, a zis: „Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât”. A luat mărul în mâini, dar nu l-a mâncat, ci l-a călcat în picioare şi şi-a făgăduit să nu mănânce niciodată mere. Pe când avea 18 ani, a mers la Cuviosul Eftimie cel Mare pentru sfat, iar acesta l-a trimis la Cuviosul Teoctist, în mănăstirea de obşte, unde a cunoscut bunele obiceiuri şi ostenelile fraţilor care locuiau acolo. Din pricina covârşitoarei lui înduhovniciri, Cuviosul Eftimie îl numea copil bătrân. Cu cât creştea în vârstă, cu atât sporea şi în virtute; de aceea l-a şi înzestrat Hristos Domnul cu darul minunilor. Printre altele, prin rugăciunea lui a făcut să izvorască apă în locuri fără de apă. Şi a fost povăţuitor şi învăţător multor călugări, întemeind în Palestina mănăstirea care îi poartă numele şi aşezând tipicul sfintelor slujbe pe care îl urmează până astăzi Biserica Ortodoxă. Sfântul Sava este numit „cel Sfinţit”, pentru că a fost hirotonit preot şi rânduit îndrumător al tuturor sihaştrilor din Palestina. El a mers în două rânduri la Constantinopol, fiind trimis ca sol de către patriarhii Ierusalimului din acele vremuri, la împăraţii Anastasie (491-518) şi Iustinian cel Mare (527-565). Ajungând la desăvârşirea cea întru Hristos, s-a mutat către Domnul în anul 532, fiind în vârstă de 94 de ani. În anul 584, când a fost deschis mormântul cuviosului spre a fi îngropat trupul stareţului Casian, moaştele Sfântului Sava au fost găsite nestricate şi răspândind bună mireasmă. În timpul năvălirilor arabe, moaştele cuviosului au fost mutate la Constantinopol, iar după Cruciada a patra (1204), au fost duse la Veneţia. În anul 1965, la insistenţele Patriarhului ortodox Benedict al Ierusalimului, moaştele Sfântului Sava au fost aduse din nou în mănăstirea sa, din Ţara Sfântă, unde se află întregi până astăzi.

Sfântul Nicolae s-a născut pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305) în cetatea Patara din Asia Mică. Părinţii săi, Teofan şi Nona, au murit în timpul unei molime, pe când Sfântul era mic de ani, şi a fost crescut de un unchi, ce purta tot numele de Nicolae şi care era episcop al acelei cetăţi. Acesta l-a învăţat bunele deprinderi creştine şi dreapta credinţă, iar la vârsta potrivită l-a rânduit între clericii Bisericii, apoi l-a hirotonit preot. Sfântul strălucea prin înfrânare, rugăciune, milostenie, dreptate şi râvnă înţeleaptă pentru cele sfinte. De aceea, pentru nespusele lui virtuţi, a fost ales şi hirotonit episcop al cetăţii Mira, din Lichia. Fiind om cu frica lui Dumnezeu şi propovăduind cu îndrăzneală dreapta credinţă, a fost prins de mai-marii păgâni ai cetăţii şi, dându-l la chinuri, l-au închis în temniţă împreună cu alţi creştini. Dar, de vreme ce Sfântul Constantin cel Mare (306-337), din voia lui Dumnezeu, a ajuns împărat al romanilor și cei care erau închişi au fost eliberaţi, împreună cu ei a fost eliberat şi Sfântul Ierarh Nicolae. Mergând el la Mira, s-a arătat mult-milostiv către cei săraci şi apărător al celor nedreptăţiţi. Când s-a întrunit cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, a luat parte şi Sfântul Nicolae, care l-a mustrat pe Arie pentru rătăcirea sa. Apoi, i s-a dat marelui ierarh darul facerii de minuni. A eliberat din temniţă trei oameni nevinovaţi care l-au chemat în ajutor pe sfânt, cerându-i ca, precum a izbăvit pe cei din Lichia, aşa să-i izbăveas-că şi pe ei. De aceea, Sfântul Ierarh Nicolae, ca unul care era grabnic ajutător, i s-a arătat în vis împăratului Constantin şi eparhului Avlavie. Pe acesta din urmă l-a şi mustrat pentru nedreptatea făcută celor trei oameni în faţa împăratului, iar pe împărat l-a înştiinţat cu de-amănuntul, arătându-i că cei trei erau nevinovaţi, fiind învinuiţi din invidie. Astfel, Sfântul Nicolae i-a izbăvit de la moarte. Pe lângă aceasta, a făcut şi alte multe minuni. Păstorind dumnezeieşte dreptcredinciosul popor, a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a mutat către Domnul, pe la anul 345, neuitând nici după moarte turma sa, ci dând în toate zilele cu îndestulare binefaceri celor lipsiţi şi izbăvindu-i de tot felul de primejdii şi de nevoi. Moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, care s-au arătat izvorâtoare de mir, au săvârşit multe minuni la Mira Lichiei. Ele se află astăzi la Bari, în sudul Italiei, unde au fost aduse la 9 mai 1087, ca să nu cadă în mâinile păgânilor.

Sfânta Filofteia s-a născut, potrivit tradiţiei, în oraşul Târnovo (din Bulgaria), din părinţi creştini, simpli, fără carte. Aceasta, încă din copilărie, a primit în inima şi în sufletul ei sămânţa faptelor bune şi a milosteniei. Rămânând orfană, după mutarea la Domnul a mamei sale, însă având întipărite în inimă toate învăţăturile primite de la ea şi fiind înţelepţită de Duhul Sfânt, a început a lucra cu osârdie faptele cele bune: mergea la biserică, asculta, cu luare aminte, Sfintele Scripturi, postea, păzindu-şi neîntinată fecioria trupească şi sufletească, miluia pe cei săraci, sătura pe cei flămânzi, adăpa pe cei însetaţi şi îmbrăca pe cei goi. Însă, după ce a murit mama ei, tatăl şi-a luat altă femeie, care, văzându-i milostivirea şi faptele cele bune, şi îndemnată fiind de diavolul, îi făcea neîncetat necazuri, bătând-o, pârând-o tatălui ei şi pornindu-l cu mânie asupra ei. Adesea, îşi dădea hainele şi împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le dădea ca să le ducă la ţarină, tatălui. Pentru aceste fapte bune, de multe ori, tatăl ei o bătea fără milă. Şi făcând astfel multe zile, şi rămânând tatăl ei flămând, acesta o certa pe femeia lui, care îl încredinţa că întotdeauna îi trimite bucate de ajuns, încă şi de prisos. Într-una din zile însă, diavolul i-a strecurat în minte tatălui fericitei gândul de a o pândi, spre a vedea ce face. Mergând la vremea la care ştia că vine Filofteia, s-a aşezat la loc potrivit şi, pândind-o, a văzut-o cum împărțea bucatele. Biruit de mânie şi uitând de dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca întotdeauna, ca să o apuce de cosiţe şi să o bată până ce îşi va astâmpăra mânia cea peste fire; dar fericita, cuprinsă de spaimă, a început a fugi, însă el, azvârlind după ea cu barda ce o avea la brâu şi lovind-o, a rănit-o la un picior; şi îndată sfânta şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Atunci sfântul şi feciorescul ei trup, rămânând pe pământ şi sângerând, a strălucit de slavă cerească, încât s-a luminat şi locul dimprejur. Iar ticălosul ei tată, văzând cele întâmplate, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur, mai întâi pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii dumnezeieşti care se revărsase în jurul sfintelor moaşte; vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea să se atingă şi nici să se apropie de el. Deci a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi mai-marilor cetăţii toate cele întâmplate şi cum stă pe pământ trupul fericitei, fiind cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească. Auzind aceasta arhiepiscopul a alergat, împreună cu mai-marii cetăţii şi cu popor mult, cu făclii aprinse şi cu tămâie, şi văzând neprihănitul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină, s-au minunat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeu, Care, şi în vremurile cele mai de pe urmă, preamăreşte pe robii Săi ce-I împlinesc poruncile Lui. Apoi, vrând să-l ridice sfântul ei trup şi să-l ducă în cetate, n-au putut nicidecum, fiindcă Dumnezeu, vrând să proslăvească pe roaba Sa, a îngreunat ca o piatră de moară trupul ei. Şi cunoscând că sfânta voieşte să fie dusă în altă parte, au început să o întrebe ca şi cum ar fi fost vie, pomenind toate cetăţile, mănăstirile, bisericile cele până la Dunăre şi de cealaltă parte a Dunării, dar n-a voit nicăieri; însă cum a pomenit de Biserica Domnească din Curtea de Argeş, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea ei cea firească şi, înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge, au înştiinţat îndată, prin scrisori, pe domnitorul Ţării Româneşti de toate cele despre Sfânta Filofteia. La aflarea unei asemenea veşti, domnitorul a alergat îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâie la Dunăre, fiind binecredincios şi râvnitor a-şi împodobi ţara cu odoare de mult preţ ca acestea, şi a adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească. După ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeş, în anul 1517, de către Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), cinstitele moaşte ale Sfintei Filofteia au fost aşezate în mănăstire. Şi, deşi au fost atâtea schimbări de vremuri, de robii şi de tulburări, ele au rămas până astăzi acolo, dând tămăduiri la tot felul de boli şi ajutând celor ce aleargă cu credinţă la Sfânta Filofteia.

Sfântul Ambrozie s-a născut pe la anul 339, la Treveri (astăzi Trier, oraş în Germania), unde tatăl său, Uranius Ambrosius, avea înalta dregătorie de prefect, iar mama sa provenea din nobila şi bogata familie Aurelia, dar era împodobită şi cu virtuţile vieţii creştine. Pe aceştia, Dumnezeu i-a binecuvântat cu trei copii: Satir, Marcelina şi Ambrozie. Marcelina a intrat în monahism, iar Satir a ajuns înalt funcţionar de stat. Ambrozie a făcut studii de retorică şi de drept şi s-a deprins cu oratoria, apărând pe cei slabi la judecăţi, ajutând celor năpăstuiţi şi mustrând pe cei ce făceau nedreptăţi. El făcea judecăţi drepte pe vremea lui Prov, cel dintâi conducător al cetăţii, care l-a făcut sfetnic pentru buna lui pricepere. Ambrozie a fost trimis ca avocat la Sirmium şi Mediolanum, iar în anul 370, împăratul Valentinian I (364-375) l-a numit guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria, cu reşedinţa la Mediolan (Milano de astăzi). În acea vreme, a murit episcopul Auxenţiu arianul, din cetatea Mediolan, care ocupa scaunul după dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce răposase în surghiun. Moartea lui Auxentiu a creat mare tulburare între creştinii dreptcredincioşi şi cei arieni, fiecare din ei voind să ridice în scaun un episcop de credinţa sa. De acest lucru înştiinţându-se împăratul, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca degrabă să potolească tulburarea poporului. Deci, ajungând Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit şi cu vorba sa cea dulce-grăitoare, îi sfătuia şi-i îndemna către unire şi pace. Atunci un prunc, care încă nu putea vorbi bine, a strigat din popor: „Ambrozie să ne fie episcop!”. Auzind aceasta, tot poporul care era în biserică a repetat cuvântul pruncului şi a început a striga cu mare glas: „Ambrozie să ne fie episcop!”. Astfel, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale şi amândouă părţile cele potrivnice, adică şi a celor dreptcredincioşi şi a celor arieni, împăcându-se şi unindu-se, voiau pe Ambrozie a-l avea episcop, deşi nu era încă luminat cu sfântul botez, ci numai catehumen. Deşi a căutat să fugă de arhierie, în cele din urmă și cu voia lui Dumnezeu, s-a supus dorinţei poporului. Însă n-a voit să fie botezat de un episcop arian, ci de un episcop ortodox, cu dinadinsul păzindu-se de credinţa cea rea. Astfel, Ambrozie s-a botezat la 30 noiembrie 374, iar la 7 decembrie, în acelaşi an, a fost hirotonit episcop, fiind de faţă însuşi împăratul. Fiind mare părinte şi învăţător al Bisericii lui Hristos, a propovăduit mult şi a scris cărţi împotriva ereziei lui Arie şi a întors prin cuvântul său pe mulţi la dreapta credinţă, luminând poporul şi dând pace Bisericii sale. Sfântul Ambrozie l-a oprit chiar şi pe împăratul Teodosie cel Mare (379-395), ca să intre în biserică, după măcelul pe care acesta îl poruncise în Tesalonic, dându-i canon de pocăinţă în faţa tuturor credincioşilor. Sfântul a făcut şi multe minuni. A descoperit, în chip minunat, moaştele Sfinţilor Mucenici: Protasie, Ghervasie, Vitalie, Agricola, Nazarie şi Chelsie. Odată, un eretic intrând în biserică, a văzut cum un înger îi şoptea la ureche Sfântului Ambrozie ce să vorbească mulţimii, iar un ucigaş, vrând să-l omoare cu sabia, i s-a uscat mâna, dar Sfântul, fiind fără de răutate, i-a vindecat-o. Sfântul Ambrozie a luminat, a păstorit, a vindecat, a îndrumat sufletele, a apărat dreptatea celor nedreptăţiţi, a propovăduit Evanghelia la un întreg popor păgân, cel al marcomanilor, a primit la credinţă, ca ucenic al său, pe marele predicator al lui Hristos, Fericitul Augustin; toate acestea lucrându-le ca un desăvârşit arhiereu al Domnului. Ajungând la bătrâneţe, Sfântul Ambrozie a cunoscut mai înainte ziua sfârşitului său, zicându-le celor apropiaţi lui: „Numai până la Paşti voi fi cu voi!” Aşa a fost, pentru că şi-a dat duhul pe când se lumina de ziua Sfintelor Paşti, la data de 4 aprilie 397, iar trupul său a fost înmormântat în biserica din Mediolan, care îi poartă numele până astăzi. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 7 decembrie, ziua hirotoniei sale întru arhiereu. Sfântul Ambrozie este ocrotitorul crescătorilor de albine, iar pentru înalta sa învăţătură, este considerat şi ocrotitor al elevilor şi al studenţilor. Fragmente din moaştele Sfântului Ambrozie se găsesc, începând cu data de 6 decembrie 2004, în biserica Parohiei Apărătorii Patriei II din Bucureşti.

Împăratul Irod a poruncit celor trei magi să-l anunțe unde se află Hristos, Împăratul Care S-a născut, vestit de steaua călăuzitoare pe care o urmau: „Și trimițându-i la Betleem, le-a zis: Mergeți și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc și, dacă Îl veți afla, vestiți-mi și mie, ca, venind și eu, să mă închin Lui” (Mt. 2, 8); însă Sfântul Evanghelist Matei arată că, după ce magii s-au închinat Sfântului Prunc, luând înștiințare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor. Văzând că a fost înșelat de magi și cunoscând profețiile, orbit de patima puterii lumești și crezând că noul născut îi va lua stăpânirea, Irod se mînie și alege soluția extremă: trimite soldați ca să omoare pe toți pruncii de parte bărbătească din Betleem și din împrejurimi, prunci până la vârsta de doi ani, gândind că astfel va ucide pe Hristos Domnul.  S-a împlinit astfel prorocia: ,,Glas se aude în Rama, bocet și plângere amară. Rahila își plânge copiii” (Ieremia 31: 15; Matei 2: 18).  Însă, prin voința lui Dumnezeu, sfânta familie și Pruncul Iisus s-au refugiat în Egipt și, astfel, au scăpat de cruzimea împăratului: „După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Și sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul și pe mama Lui și a plecat în Egipt. Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin prorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»”, spune Sfântul Evanghelist Matei (Cap. II, vs. 13-15).

Sfântul Cuvios Marcel era originar din Apamia, oraș în Siria, dintr-o familie bogată. A studiat filozofia în Antiohia Siriei, apoi, împărțindu-și averea la săraci, s-a dus la Efes, aici viețuind potrivit poruncilor lui Dumnezeu. A intrat în mănăstirea ridicată aproape de țărmul Mării Negre de către Cuviosul Alexandru de la biserica Sfântul Mina din Constantinopol. După adormirea starețului Alexandru și al lui Ioan, egumenul de după el, a fost rânduit Cuviosul Marcel ca și stareț al mănăstirii. Sfântul Marcel a zidit o biserică din piatră, a înnoit chiliile mănăstirii, a construit un spital și numeroase case pentru străini. Pentru viața sa curată Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni încă din această viață. A trecut la cele veșnice la vârsta de 60 de ani.

Părintele nostru Tadeu a fost rob slobozit al lui Teodor care, cu putere împărătească, a luat Mănăstirea Studiţilor şi a făcut-o chinovie.  Împărăţeau pe vremea aceea Mihai Bâlbâitul şi Teofil, fiul lui, împăraţi răucredincioşi şi luptători împotriva sfintelor icoane. Aprins de râvnă dumnezeiască, a mustrat pe împăratul acela răucredincios înaintea întregului senat. Împăratul a poruncit să aducă icoana Mântuitorului, să o pună pe pământ, iar pe Sfântul Tadeu să-l aşeze cu sila pe sfânta icoană.  Bătut fără milă, lovit mult cu ciomegele, suferind toate cu mulţumire şi cu bărbăţie, fericitul Tadeu a mai trăit trei zile, apoi s-a dus la Domnul.

Egiptul a fost o țară „în care evreii au cunoscut robia și umilința, fiind considerată blestemată și plină de idoli”. Chiar dacă îndată după Nașterea Sa pruncul Iisus este întâmpinat cu bucurie de îngeri, de păstori și de magii de la Răsărit, totuși este primit cu ostilitate și amenințare cu moartea de regele Irod al Iudeii. Din acest motiv pruncul Iisus este ocrotit de îngeri, care îl îndeamnă pe dreptul Iosif să meargă în Egipt până la moartea lui Irod. Egiptul devine un loc de refugiu, de scăpare pentru pruncul Iisus și prin prezența Sa în Egipt Hristos transformă blestemul în binecuvântare, arătând că și păgânii sunt chemați la mântuire. Învățăm, de asemenea, din Evanghelia de astăzi că fiecare din noi, chiar dacă este părinte sau nu, trebuie, după pilda dreptului Iosif, să ocrotim pe pruncii care suferă din pricina nedreptăților și a greutăților pe care le întâmpină familiile lor, pentru că așa cum Pruncul Iisus, Prunc nevinovat, a trebuit să fie salvat de mânia lui Irod, care își păzea cu orice preț tronul dintr-o demonică poftă de stăpânire, și astăzi mulți copii suferă de foame și de frig, de părăsirea părinților care i-au născut, de posibilitățile de a frecventa școala și de a-și construi un viitor.

Sfânta Muceniță Anisia era originară din Tesalonic, născută din părinți bogați și credincioși și a trăit în timpul împăratului Maximian (285-305). Rămânând orfană de ambii părinți, Anisia a moștenit o avere foarte mare, pe care a împărțit-o săracilor. Într-o dimineață, tânăra Anisia a plecat spre biserică, iar un ostaș a văzut-o și s-a îndreptat spre ea. Atunci Anisia și-a făcut semnul crucii și, mărturisind că este creștină, soldatul a străpuns-o cu sabia, sfânta primind astfel moarte martirică pentru numele Mântuitorului Iisus Hristos.

Odovania sărbătorii Naşterii Domnului încheie prăznuirea liturgică a Crăciunului. În tradiţia Bisericii noastre fiecare mare praznic este precedat de o perioadă de pregătire, numită înainte-prăznuire şi este urmat apoi de o altă perioadă numită după-prăznuire. Acest obicei de a prelungi sărbătorile, pentru mai multe zile, este moştenit în cultul ortodox din cultul Vechiului Testament, unde diferite sărbători se prăznuiau câte șapte zile la rând. În cazul praznicului Naşterii Domnului au fost cinci zile de înainte-prăznuire, din 20 decembrie, şi încă șapte zile după prăznuire. În tot acest interval de timp, în cadrul slujbelor din biserică s-au cântat stihiri ale praznicului, iar astăzi, în ziua odovaniei, slujba este aproape identică cu cea din ziua de 25 decembrie. Următorul praznic care are înainte-prăznuire şi după-prăznuire este Botezul Domnului, sărbătorit la 6 ianuarie.

Sfânta Cuvioasă Melania Romana († 439) provenea dintr-o familie bogată, părinții ei fiind Pu-blicola și Albina. Astfel, părinții Melaniei dorind nepoți care să le moștenească averea, au căsătorit-o pe Melania de la vârsta de 14 ani cu tânărul Apelian, fiul prefectului Romei, în vârstă de 17 ani. Deși Apelian și Melania au fost binecuvântați cu doi copii, nu s-au putut bucura de ei deoarece au murit, pe rând. Melania credea că moartea copiilor este pedeapsă de la Dumnezeu pentru că nu a urmat pilda bunicii care îmbrățișase viața monahală. După moartea tatălui ei, Melania a renunțat la averile materiale, împărțindu-le săracilor și ajutând bisericile și mănăstirile din Cartagina. După o călătorie în Egipt, Melania, Apelian și Albina s-au oprit în Ierusalim unde s-au călugărit cu toții. Au mai zidit o biserică în care au adus moaștele Prorocului Zaharia și o mănăstire de maici în care Melania a fost stareță. Bătrâna Albina a zidit o casă lângă muntele Eleonului, care după moartea ei a fost transformată în mănăstire. La 14 ani după așezarea lor în Ierusalim, bătrâna Albina a murit, iar mai târziu și Apelian. Cât privește pe Melania, i-a fost rânduit să îl aducă la Hristos pe unchiul ei Volusian. Acesta era comandantul oștilor din Roma și pe când se afla la Constantinopol i-a trimis Melaniei o scrisoare, la Ierusalim, în care îi spunea că ar vrea să o vadă. În urma acestei întâlniri, Melania a reușit să îl convingă pe unchiul ei să se boteze și să accepte credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La câteva zile Volusian a murit, Melania îngropându-l în Constantinopol. După ce s-a întors la mănăstirea ei, în Ierusalim, Melania a trecut și ea la Domnul.

Sfântul Mucenic Hermes a slujit cu smerenie și adâncă evlavie lui Hristos în biserica din orașul Bononia. Aici exista un locaș sfânt și mulți închinători dintre băștinașii daco-romani, trăitori ca și acesta, cu multă evlavie creștină și ascultând și urmând poruncilor adevăratului Dumnezeu. Neînfricoșându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor și slujitorilor lui Hristos, luate de împăratul Dioclețian și aduse la îndeplinire de către demnitarii săi, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhuri rele și prin harul și puterea rugăciunii sale le alunga și-i tămăduia. Totodată, el pregătea pe cei care aveau să se boteze, citind rugăciunile de lepădare și de curățire de întinare a demonilor, după care se oficia taina Botezului de către episcop sau de către preot. Sfântul Mucenic Hermes a primit cununa muceniciei în timpul persecuțiilor asupra creștinilor, neascunzând faptul că este creștin.