Română 

"Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede."

Dec
06
2023

Trăirea evanghelică a Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai populari sfinţi ai Bisericii. Numit al doilea Înaintemergător, prieten şi laudă a apostolilor (Acatist), întâi stătător al ierarhilor, se bucură de o mare iubire şi cinstire din partea credincioşilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de Botezătorul Ioan şi mai marii apostolilor, Sfinţii Petru şi Pavel.

S-a născut în jurul anului 260, în Asia Mică, în localitatea Patara, provincia Mira Lichiei, din părinţi înstăriţi şi evlavioşi, Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat un ales al lui Dumnezeu, prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, miercurea şi vinerea. Crescând, evita jocurile copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare; dar înţelegând deşertăciunea şi limitele ştiinţelor şi înţelepciune profane, s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti - viaţa monahală. Studiind şi meditând profund asupra textelor Sfintei Scripturi, în general, şi a Sfintelor Evanghelii, în special, a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului de a trăi în dreapta credinţă, dreapta relaţie şi înţeleapta iubire, cu Dumnezeu şi cu oamenii.

După ce în urma unei călătorii la locurile sfinte, din Israel şi Egipt, s-a întors sporit în evlavie şi în înţelepciune, tânărul curat la suflet şi la trup, a fost hirotonit preot la doar douăzeci şi trei de ani. Odată hirotonit de către îmbunătăţitul bătrân - episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume - Nicolae, a început slujirea preoţească cu râvnă şi putere apostolică. Propovăduind Evanghelia în orice împrejurare, tămăduind bolnavi, ajutând sărmani, luând apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi, în timpul marilor prigonitori ai credinţei creştine - împăraţii romani Deocleţian şi Maximian, a avut mult de suferit. În jurul vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale - Mira Lichiei. Sporindu-şi ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de păstoriţii săi, a fost întemniţat ani îndelungaţi suferind bătăi, torturi pentru credinţa sa, fiind eliberat abia în anul 313 în urma decretului de la Milan, dat de Sfântul Împărat Constantin. În anul 325 a participat, alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi, la întâiul Sinod ecumenic convocat la Niceea, de Sfântul Constantin, împotriva ereticului Arie.

Dacă în eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, aici şi-a arătat marea sa iubire şi devotamentul faţă de adevărul dreptei credinţe. În râvna sa cea sfântă l-a pălmuit pe ereticul hulitor, fapt socotit nepotrivit de către împărat pentru un slujitor al Domnului, dar apreciat şi lăudat de Hristos. Acesta, după ce împăratul l-a aruncat în temniţă pe Sfântul Nicolae, luându-i însemnele arhiereşti, Însuşi i s-a arătat, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus pe umeri omoforul. Astfel s-a întors în cetatea sa cu slavă şi cu cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Aici, petrecând viaţă sfântă în bătrâneţi cinstite, a adormit întru cuvioşie, în anul 342. Moaştele sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni, se găsesc astăzi în oraşul Bari din Italia, iar mâna dreaptă, spre binecuvântarea țării noastre, la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti.

Din viaţa sa de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică, două virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază. Iubirea de Dumnezeu, de Hristos, de adevăr, de sfintele Lui învăţături, şi iubirea de oameni, materializată prin fapte de milostenie şi sprijinire necontenită a celor sărmani.

Prima virtute reiese din viaţa sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător credinţei”. Îndreptător şi păzitor al credinţei, Sfântul Nicolae arată creştinilor, din toate veacurile şi din toate timpurile, că nu poate fi o trăire creştină autentică, decât fundamentată şi ancorată în adevăr, care este însuşi Hristos. Numai o dreaptă relaţie cu Hristos şi Evanghelia Sa ne dă calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori şi împlinitori în Duhul Sfânt a poruncilor Sale. Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, la o oarecare măsură a vieţii din împărăţia cerească, întreţinută, aici pe pământ, prin starea de rugăciune şi alte fapte bune.

A doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos - care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă pe Cruce - Sfântul Nicolae „şi-a pus sufletul pentru poporul său” (Condac). Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte”, arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat. A „plinit evanghelia lui Hristos” mai ales prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său. Tânăr fiind, a făcut, cu mare discreţie (noaptea), o faptă de milostenie extraordinară, salvând patru suflete de la pieire, a trei tinere fete expuse prostituţiei din pricina sărăciei şi a tatălui lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieţii sale 1 a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au intensificat după mutarea sa la cer. Istoria mânăstirilor din România, Athos sau Rusia, consemnează nenumărate intervenţii miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim faptul că, pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mânăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mânăstirea de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea mânăstirii (peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi din calea turcilor în mânăstire, care izolaţi piereau de foame.

Sfântul Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Nicolae” care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru bunătatea sa cea asemeni cu a Dătătorului tuturor bunătăţilor - Dumnezeu. Sfântul Nicolae nu este numai un model veşnic viu şi atrăgător, de viaţă în Hristos, ci şi un grabnic ajutător, prieten de nădejde, ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi oceane. Este un „chip al blândeţilor” prin faptele sale, mereu apropiat şi ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt bătrân „puternic, blând, bun şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor şi solitar tuturor greutăţilor vieţii omeneşti. O frumoasă povestire ne arată cât este de apropiat omului şi de ce este atât de iubit Sfântul Nicolae: se povesteşte că „Sfântul Nicolae, dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au, laolaltă, întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum, căruţa unui ţăran adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului, cu haine mânjite, sau mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe prăpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una nici două îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea... Dar, până la urmă, căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Casian, ăst timp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme, când în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfântul Casian îl primeşte cu o glacială politeţe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult-protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni - Şi încă! Vei fi prăznuit numai odată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult-compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din toată lumea”2.

Sigur, tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să-l ajute pe cel din necaz, cu care Hristos se identifică, dar şi faptul că, raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea celui dintâi. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul”, după cum spune psalmistul, este aceea care ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură cu aproapele nostru. La înfricoşătoarea Judecată (Matei cap. 25) faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci soarta noastră. Rugăciunile, postul, milosteniile Sfântului Nicolae, exemplul pilduitor al vieţii sale şi intervenţiile lui salvatoare de-a lungul istoriei, ne întăresc trăirea noastră în adevăr, milă şi milostivire, care sunt bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu. Amin.



  1. Vieţile Sfinţilor, luna decembrie, Ed. Episcopiei Romanului, 1999.
  2. După Părintele N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Sfinţi şi oameni iubiţi, Ed. Episcopiei Maramureşului, Baia Mare, 1992.
separator
Nov
30
2023

Prăznuirea Sfântului Apostol Andrei Zi de bucurie și de reflecție pentru creștinismul românesc

Ziua a treizecea a lunii noiembrie este pentru creștinătatea românească o zi de mare sărbătoare. Este ziua de bucurie duhovnicească, în care-l sărbătorește pe cel ce a încreștinat-o, pe Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat între Apostolii Mântuitorului Hristos. Această zi de bucurie este și una de reflecție duhovnicească, în care poporul nostru evaluează cu luciditate și realism izbânzile duhovnicești realizate de-a lungul istoriei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât această zi ca sărbătoare național-duhovnicească, nu întâmplător, căci ea precedă ziua unității naționale.

Părintele stareț Efrem al Mânăstirii Vatoped, din Sfântul Munte, spunea că cel mai mare dar pe care poporul român l-a primit de la Dumnezeu este Ortodoxia. Credința dreaptă este cel mai mare dar pentru omenirea căzută. Prin credința adusă de Mântuitorul Iisus Hristos descoperim viața cea adevărată, fericită și veșnică; lumina și iubirea care izvorăsc din El, în care noi putem înainta la infinit, cum spune părintele Dumitru Stăniloae. Doar Hristos ne poate da adevărata viață, pacea, bucuria și sfințenia în care vom trăi veșnic. Biruința asupra patimilor și asupra lui satan o dă El, Cel care a biruit moartea și iadul, dăruind bucuria învierii tuturor celor ce "iubesc arătarea Lui” (II Timotei, 4,8).

În Persoana divino-umană a lui Hristos se împlininesc toate profețiile revelate de Dumnezeu de-a lungul istoriei. El este răspunsul tuturor căutărilor sufletului omenesc. El este liniștea tuturor neliniștilor metafizice ale omului, în lunga sa istorie. Dumnezeu-Omul ne descoperă în Persoana Sa frumusețea și măreția persoanei umane, a chipului ei cel dintâi, rostul ei ontologic, care înseamnă viață în fericire, viață asumată ca dar primit de la Dumnezeu, și ascultare responsabilă față de El... Născut în peștera din Betleem, Mântuitorul Hristos și-a arătat frumusețea și slava urmașilor lui Avraam, păstorilor și magilor, primii care au redescoperit propria lor lumină și slavă în strălucirea lumii și frumuseții lui Hristos. Mai apoi, apostolii s-au alăturat Maicii Domnului, Sfântului Iosif și Sfântului Ioan Botezătorul, în slujirea Tainei Mântuirii, bucurându-se de lumina slavei lui Hristos...

Strămoșii noștri daci au cultivat o religie favorabilă primirii credinței creștine1, de aceea, la vremea potrivită, au fost binecuvântați cu venirea Sfântului Apostol Andrei. Păstorii - curați la inimă, călugării geto-dacilor - asceți înțelepți și cititori ai semnelor vremii, l-au primit cu bună-voință pe sfântul apostol, cel care aducea lumina lui Hristos, Unul din Treime, ca răspuns al căutărilor și năzuințelor acestora. Primind vestirea evanghelică, ei au păstrat cu credincioșie Taina credinței creștine; mulți ajungând sfinți, care sunt slava acestui neam... În viața ascetică, în căutări și năzuințe, Sfântul Apostol Andrei se asemăna cu ei. Privind cu ochii sufletului în diferitele biografii și scrieri2, care-l prezintă pe apostol și apostolia sa, citim că el a fost din pruncie un însetat metafizic. Un căutător neostenit al înțelesurilor duhovnicești profunde, un însetat după o mare întâlnire cu Persoana ideală. De aceea, a ucenicit, întâi, lângă marele Ioan Botezătorul, cel mai luminat duhovnic al vremii, care putea călăuzi un suflet la Hristos. Sfântul Nicolae Velimirovici remarcă că, tânărul Andrei, nu a fost chemat, ci el însuși l-a descoperit pe Hristos, ca vârf al căutărilor și margine a doririlor sale duhovnicești. Curăția feciorelnică, sărăcia, rugăciunea contemplativă - în care fusese inițiat de Sfântul Ioan Botezătorul, munca ostenitoare - din al cărei câștig împărțea cu părinții, săracii și fratele său Petru, l-au pregătit duhovnicește să-L urmeze pe Hristos. Rostul duhovnicului este să unească sufletele cu Hristos. Când Sfântul Ioan Botezătorul l-a arătat pe "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii(Ioan 1.36), ucenicul-ascet Andrei, cu sufletul plin de dor și de iubire arzătoare, s-a bucurat ca o mireasă, urmând cerescului Mire. Glasul Tatălui și arătarea Duhului Sfânt au întărit credința sa în Fiul. Inima tânărului Andrei s-a aprins de dragoste față de Hristos, urmându-L și zicându-I: Rabi (Învățătorule), unde locuiești (Ioan 1.38). La răspunsul Domnului: "Veniți și veți vedea!” (Ioan 1.39), împreună cu alt tânăr, Ioan, viitorul apostol și ucenic al iubirii, l-au urmat pe Hristos, rămânând cu El în ziua aceea. S-au îndulcit contemplând lumina neapropiată de pe fața lui Hristos, ospătându-se de dulceața cuvintelor Lui. Iată, sfântul apostol era pregătit (încă de atunci) pentru vederea luminii necreate (taborice) a lui Hristos, pentru a mărturisi despre ea și despre posibilitatea vederii ei.

În propovăduirea sa evanghelică, Sfântul Apostol Andrei avea să întâlnească mulți păgâni pătimași, greoi cu înțelegerea, în fața cărora a făcut minuni fizice. Prin aceasta el a arătat puterea lui Hristos. A răbdat bătăi, loviri și scuipări, în care a arătat dragostea și răbdarea lui pentru Iisus Hristos, cel răstignit din iubire de oameni, la care se făcuse părtaș. Spre marea sa bucurie avea să întîlnească și oameni cu suflet mare, cu minte luminată și înțelegere adâncă. Aceste ființe alese, nobile, capabile să primească credința lui Hristos și vederea luminii Lui, sunt călugării geto-daci. Pe aceștia i-a hirotonit, mai apoi, episcopi și preoți. Doar un mare trăitor, inițiat în treptele viețuirii duhovnicești, putea să aibă o influență atât de benefică asupra localnicilor și o lucrare misionară plină de rod.

Rodul propovăduirii Sfântului Apostol Andrei sunt miile de martiri și de sfinți ai neamului nostru, milioanele de creștini mântuiți care au adormit întru dreapta credință și în nădejdea învierii. Toată frumusețea duhovnicească a teologiei, culturii, istoriei, imnografiei, iconografiei, artei și poeziei creștine dezvoltate în Biserica noastră, are rădăcina în credința sădită de Dumnezeu, prin predica apostolului. Mai observăm că virtuțile principale ale poporului nostru: cumpătarea, modestia, moderația, mila, iertarea și bunătatea, dar și curajul, vitejia, răbdarea și neclintirea, sunt virtuți evanghelice, care strălucesc în viața Sfântului Apostol Andrei, părintele nostru duhovnicesc. Din relatările sfintelor evanghelii, virtuțile sfântului apostol au fost, de asemenea: sărăcia, curăția, simplitatea, sinceritatea, focul iubirii față Hristos și râvna față de legea lui Dumnezeu. Discreția în manifestări, cumpătarea, dreapta măsură în slujirea de apostol, au întâmpinat multe împotriviri, în sudul Dunării, unii îl mușcau și cu dinții (acatist). În toate a rămas senin, bucuros (Romani 5,2), dăruit cauzei lui Hristos, curajos și linștit în fața morții. Atunci când i-a fost anunțată sentința cu moartea, prin răstignire pe cruce, el s-a umplut de lumină și bucurie. Acest exemplu al său îl vedem de-a lungul istoriei la sfinții, eroii, martirii și voievozii români care primeau moartea cu liniște și pace, privind la Hristos.

Sfântul Apostol Andrei a încreștinat mulțime de popoare (Bizanțul, Grecia și Ucraina de astăzi), unde se bucură de aleasă cinstire. Totuși, putem spune că legătura sa cu poporul român este una specială. În țara Mioriței, el și-a găsit odihna. În peștera din localitatea Matei Corvin, devenită astăzi mânăstire, a stat vreme îndelungată. Aici, slujea Sfânta Liturghie, iar apoi ieșea la propovăduire. Locul de rugăciune i-a fost și loc de aspră nevoință pustnicească. Modelul său a fost urmat de sfinții pusnici de mai târziu, ca Ioan de la Prislop, Daniil Sihastrul, Teodora și Nicodim cel Sfințit. Asa cum am amintit, izvorul oricărei manifestări de credință creștină în Țara noastră, sunt, în principal, predica Sfântului Apostol Andrei, prorocii, apostolii și propovăduirea lor, Moise și Legea sa, psalmistul cu psalmii săi, Solomon cu înțelepciunea lui, Macabeii cu martiriul lor, (urmat de minunații noștri Sfinți Martiri Brâncoveni), dar mai ales legătura cu Maica Domnului, care iubește această Țară și duioșia colindelor, numind-o grădina ei; toate sunt rodul propovăduirii andreiene. Întâlnirea Sfântului Apostol Andrei cu strămoșii noștri a fost una firească, umană, în lumină și bucurie. De aceea, atunci când moaștele sale au fost aduse la Iași, în 1996 și 2001, iar mai apoi la București, în 2011 și 2022, sufletele ierarhilor, preoților, monahilor și credincioșilor români au trăit firesc dragostea și bucuria revederii cu încrederea în mijlocirea Sfântului Apostol Andrei, care rămâne pentru vecie Părintele duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Române, Ocrotitorul Catedralei Naționale, Părintele duhovnicesc al tuturor sfinților și creștinilor ai acestui neam. De aceea, în această zi a prăznuirii sale, cu mulțumire și bucurie, îi adresăm o rugăciune, ca să mijlocească luminarea și mântuirea sufletelor noastre. Privind astăzi, retrospectiv, asupra istoriei bisericii noastre - care este istoria sfințeniei poporului român, putem spune cu îndreptățire și mulțumire:

- dacă avem preoți și ierarhi sfinți, cuvioși și martiri, aceasta se datorează harului lui Dumnezeu, dar și Sfântului Său Apostol Andrei, mijlocitorul acestui har.

- dacă avem călugări și pustnici, în mânăstiri și în pustie, trăind viață sfântă în simplitate și sărăcie, îndulcindu-se de iubirea și lumina lui Hristos, aceasta o datorăm bunătății Sale și ostenelilor Apostolului Său Andrei, cel întâi chemat...

- dacă avem mucenici și martiri nebiruiți, care pentru credință și pentru neam și-au vărsat sângele cu bucurie, învingând vitregiile vremurilor și nedreptățile istoriei, aceasta se datorează viteazului Împărat Hristos, biruitorul morții, și neînfricatului Apostol Andrei.

- dacă poporul nostru iubește curăția și sfințenia familiei, după modelul Sfintei Treimi și al Sfintei Familii, aceasta se datorează evangheliei predicate de sfântul Apostol Andrei.

- dacă tinerii și tinerele noastre au iubit fecioria și curăția (până azi avem mulțime de monahi și monahii), aceasta se datorează lui Iisus cel feciorelnic, Preacuratei Sale Maici și iubitorului de feciorie, Sfântului Apostol Andrei.

- dacă am învățat să trăim în comuniune iubitoare în Sfânta Biserică, prin Sfânta Liturghie, prin Spovedanie și Împărtășanie, primind pe Hristos și viața nemuritoare, aceasta o datorăm învățăturii și trăirii Sfântului Apostol Andrei.

- dacă am învățat să priveghem în rugăciune, în nopțile marilor sărbători, aceasta am moștenit-o de la Hristos și de la Apostolul Său Andrei , care ziua predica, iar noaptea se ruga.

- dacă am învățat să permanentizăm harul lui Hristos participând la viața Sa și trăind înveșnicirea noastră, aceasta o datorăm apostolului în care Hristos trăia viu...

Toți trăim cu emoție venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Taina Nașterii Sale în peștera cea săracă o vestim în slujbe și în colinde cu evanghelică simplitate. Sfântul Apostol Andrei a adus peștera din Betleem în Dobrogea, iar Țara noastră a devenit o țară sfântă.

Multe sunt motivele pentru care recunoștința izvorăște din sufletul nostru. Pentru sfinții care ne străjuiesc din cer și pentru pruncii curați, care ne bucură pe pământ. Pentru biserica biruitoare și pentru Maica Domnului care întărește biserica luptătoare. Pentru toate mulțumire se cuvine lui Hristos și Sfântului Său Apostol, pe care ni l-a dat Ocrotitor.

De aceea, ne rugăm Sfântului Apostol Andrei, întâiul chemat și fratele lui Petru cel adevărat, să rămână mereu alături de fiul său duhovnicesc, poporul român.

Ajută-ne, Sfinte Apostole, să cultivăm virtuţile sfinţilor şi strămoşilor noştri și izbăvește-ne de dezbinare. Învață-ne să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 6,33). Ajută-ne să fim buni creștini, sarea pământului şi lumina lumii. Fii nouă înaintemergător spre cer, împreună însoțitor pe cale, ajutător cu pilda vieţii tale şi cu rugăciunea ta fierbinte!



  1. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.Sfântul Apostol Andrei Ocrotitorul României și Începătorul Botezului în poporul român.Editura Cuvântul Vieții.București, 2011,p.13.
  2. Viețile sfinților pe luna Noiembrie.Editura Episcopiei Romanului 1993.pag.603; Pr. Dr. Sabin Verzan Sfântul Apostol Andrei.Editura Diaconul Coresi.București,1998; Dumitru Manolache Andrei Apostolul lupilor.Editura Dacica.București, 2008.
separator
© 2024 Mânăstirea Nicula - Toate drepturile rezervate.