Română 

"Omul sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă după credinţa sa."

Mar
26
2010

Fericirile. Urcuş spre Înviere

 

În vieţuirea Sa pământească Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat măsura vieţii duhovniceşti, măsura virtuţilor şi a faptelor bune, a smereniei şi blândeţii, a iubirii şi bunătăţii, a curăţiei şi a sfinţeniei, a adevărului şi dreptăţii, a milostivirii şi a iertării. El a venit ca Lumină a cunoştinţei şi izvor de lumină, ca Adevăr şi izvor al tuturor adevărurilor, ca şi Cale, început şi sfârşit al tuturor căilor bune, ca Viaţă adevărată şi izvor al vieţii adevărate. Ca om a trecut prin toate etapele vieţii omeneşti, atât fizice cât şi spirituale, împărtăşindu-se de toate bucuriile şi privaţiunile ei, afară de păcat. A crescut fizic şi spiritual până la măsura vârstei bărbatului desăvârşit, iar viaţa Sa pământească desăvârşită este idealul vieţii oricărui creştin. În vieţuirea noastră duhovnicească, noi ne regăsim în Viaţa Domnului, având-o model şi izvor de întărire. Întemeiată pe poruncile şi sfaturile Lui, la măsuri omeneşti specifice fiecăruia, noi ne regăsim în parcursul vieţii pământeşti a Domnului, care se încununează cu patimile, moartea şi Învierea Sa. Dacă Sfântul Apostol Petru ne prezintă în a doua sa Epistolă (II Petru 1, 5) un urcuş spre desăvârşire, spre înviere, spunând: „punând întreaga sârguinţă a credinţei voastre adăugaţi virtutea (fapta bună); virtuţii, cunoştinţa; cunoştinţei, înfrânarea; înfrânării răbdarea; răbdării, evlavia; evlaviei, prietenia frăţească; prieteniei frăţeşti, iubirea”, îndemnându-ne la o neîncetată sporire a acestor virtuţi, spre creşterea vieţii noastre în Hristos, Fericirile, care sunt sinteza Evangheliei, se arată ca o scară cu nouă trepte, care înalţă viaţa noastră de pe pământ la cer, în ele fiind oglindită cel mai bine viaţa Mântuitorului din care noi gânditor şi real ne hrănim fiinţa noastră.

Fericirea întâi: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3) ne învaţă că temelie a vieţii duhovniceşti, a relaţiei noastre cu Dumnezeu este smerenia. Recunoaşterea sărăciei duhului nostru, a nimicniciei noastre (suntem creaţi din nimic) şi a păcătoşeniei noastre. Sufletul şi trupul nostru, îşi recunoaşte originea, izvorul fiinţării sale - Dumnezeu - şi starea sa de cădere, de slăbiciune, de neputinţă, datorită păcatului strămoşesc şi al nostru propriu, şi se îndreaptă spre Dumnezeu, Singurul care ne poate ajuta şi ridica din căderea noastră, ne poate învia din moartea noastră sufletească. Mântuitorul Hristos, s-a identificat întocmai cu cei smeriţi, mereu a afirmat dependenţa Sa de Dumnezeu - Tatăl. Prezenţa Sa în lume, spre a-i ridica pe cei căzuţi, a-i mântui pe cei păcătoşi, a-i readuce la Tatăl pe fiii cei pierduţi, este nădejdea noastră.

Modul de revenire la Dumnezeu, de reînfiere în familia Tatălui ceresc, sunt lacrimile, pocăinţa, metanoia, care înseamnă schimbare şi continuă înnoire.

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Mântuitorul Hristos a plâns în nenumărate rânduri starea noastră căzută, nenorocirea noastră de fii răzvrătiţi şi neascultători. A plâns cu durere, până la sudori de sânge în Ghetsimani (Luca 22, 44) dar a plâns şi cu lacrimi de iubire faţă de prietenul ascultător Lazăr (Ioan 11, 35). Conştienţi de starea noastră de despărţire de Dumnezeu prin păcat, este cu neputinţă să nu plângem ca vameşul, ca femeia desfrânată sau ca fiul risipitor, cerând iertare şi reprimire în Casa şi Braţele Părinteşti. Lacrimile pot fi nu doar de căinţă, ci şi de bucurie, mulţumire şi recunoştinţă, faţă de Bunul Dumnezeu, de iubitul Său Fiu, de dulcele Mângâietor - Duhul Sfânt, care ne iartă mereu, ne primeşte. Aceasta tocmai pentru că ne iubeşte şi ne doreşte.

A treia fericire: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5) ne arată că cel care se pocăieşte, se căieşte, plânge, sau se bucură cu smerenia mulţumitoare, în faţa bunătăţii şi a iertării dumnezeieşti, nu mai poate fi aspru sau neiertător cu cei din jur. Blândeţea se păstrează în smerenie, iertare şi bunătate şi este o virtute, o putere aducătoare de pace, linişte şi siguranţă. Cei blânzi vor moşteni pământul şi veşnicia, ei sunt de fapt adevăraţii puternici ai pământului, care, în tăcere, linişte şi iubire toate le stăpânesc. Mântuitorul Hristos prin fire Împărat şi Atotputernic, s-a arătat „blând şi smerit cu inima” mângâind şi încurajând orice suflet, redându-i încrederea şi bucuria de a trăi. Blândeţea este adevărata putere a omului credincios, nu forţa înspăimântătoare, ameninţarea sau vâjâitul de paloş, care cutremură pasărea în zborul ei, dar care poartă în sine frica, teroarea, ura, mândria, nesiguranţa şi iadul. Blândeţea este locul de naştere al împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, de aici începe setea şi dorul nepotolit după Dumnezeu şi sfinţenie a Lui, după asemănarea şi unirea cu El.

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5, 6). Această foame şi sete de Dumnezeu a schimbat destinul lumii. Ea este focul cel aprins al iubirii dumnezeieşti care ardea în apostoli, în profeţi, în sfinţii mucenici şi zecile de mii de cuvioşi. Această foame şi sete a iubirii sfinte, dumnezeieşti predispune sufletul la orice nevoinţe, suferinţe îndelungate şi privaţiuni şi la bucuria de a muri chiar pentru cel iubit, Bun şi Sfânt - Mirele Iisus Hristos. Ea l-a hrănit pe Sfântul Ioan Botezătorul în pustie şi pe toţi sfinţii pustnici următori lui. Ea l-a făcut pe prinţul Rasko, să fugă în pustia Sfântului Munte, iar apoi să devină apostolul, întâiul ierarh şi părinte al Serbiei creştine. Pe prinţesa păgână Ecaterina să devină mireasa şi muceniţa lui Hristos, care arătând credinţă şi înţelepciune, precum şi răbdare în chinuri şi torturi inimaginabile, a devenit întocmai cu apostolii şi marii mucenici Gheorghe sau Dimitrie. De acest dor fiind purtat copilul orfan, Sfântul Ioan Iacob, a ajuns, român sfânt, în Ţara Sfântă.

... Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos care a adus acest foc dumnezeiesc pe pământ, să aprindă şi în noi foamea şi setea iubirii Lui, de care ne vom sătura doar „când vom vedea Slava Sa”.

Fericirea a cincea „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7) ne învaţă că odată aprinse în suflet, dorul şi iubirea de Dumnezeu, creştinul nu mai trăieşte, nu trebuie să trăiască pentru sine. El devine altruist prin excelenţă. Mântuitorul Hristos, Maica Domnului şi toţi sfinţii, au trăit o viaţă închinată slujirii lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui, omului. Mila şi milostivirea întrupată a fost Domnul cât a trăit  pe pământ, altruismul, bunătatea, şi dărnicia nemăsurată. În orice timp şi în orice vreme practicându-le sufletul nostru se poate curăţi de mândrie şi egoism, ridicându-se prin rugăciune şi milostivire o treaptă mai sus, la vederea de Dumnezeu.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Spre sfârşitul vieţii sale pământeşti, cu puţină vreme înaintea Patimilor şi a morţii sale, Mântuitorul Hristos i-a luat pe trei dintre Sfinţii Apostoli: Petru, Ioan şi Iacob, pe Muntele Tabor, pentru a vedea slava dumnezeirii Sale. Cei trei au fost găsiţi pregătiţi pentru această vedere, care este apogeul urcuşului duhovnicesc, fapt regăsit în viaţa tuturor sfinţilor. „Una este să crezi în Dumnezeu şi alta este să-L vezi, să-L cunoşti în lumina Duhului Sfânt” scrie Sfântul Siluan. Această vedere dă sufletului o siguranţă absolută, umplându-l de lumină şi pace dumnezeiască, pregătindu-l de suferinţele sfinte, pentru credinţă, adevăr şi dreptate. Sufletul curăţit de patimi, mândrie şi egoism vede nu numai pe Dumnezeu în slavă, aceasta este o harismă rară, ci şi în fiecare om, în fiecare făptură. Îl vede pe om aşa cum îl vrea Dumnezeu, „dumnezeu după har” sfânt, curat, bun, aşa cum îi este propriul suflet şi este gata să sufere pentru el. Domnul Hristos, prin descoperirea slavei dumnezeirii sale pe Muntele Tabor, i-a pregătit pe apostoli de cele ce aveau să se petreacă ulterior în viaţa Sa. Vederea slavei dumnezeieşti, a Sfinţilor Prooroci Moise şi Ilie, auzirea glasului Părintelui ceresc, le-a dat apostolilor pacea dumnezeiască şi siguranţa de fii ai lui Dumnezeu.

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Primirea în suflet a păcii dumnezeieşti, reunificarea celor trei puteri sufleteşti: raţiune, simţire şi voinţă, şi capacitatea de a dărui şi altora această pace dumnezeiască, ce nu este dependentă de ceva pământesc, trecător, şi nici nu poate fi luată de către cineva, naşte în suflet dorinţa de a suferi pentru Hristos, pentru dreptate, pentru credinţă, pentru adevăr, pentru Biserica sau pentru binele şi mântuirea altora, urmând Mântuitorului Hristos în suferinţele sale asumate de bunăvoie şi pe nedrept.

Am putea spune că aici pe această treaptă a urcuşului, se uneşte sufletul cu Hristos, vrea ca „Hristos să trăiască în el” (Galateni 2, 20) să fie părtaş la toate suferinţele şi patimile, la moartea nedreaptă şi ruşinoasă a lui Hristos.

Ultimele două fericiri: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10) şi „Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră” (Matei 5, 11) fericesc pe cei care au găsit şi au parcurs Calea. Care uniţi cu Domnul şi Mântuitorul lor, se bucură în suferinţe, în prigoniri, în defăimări, în chinuri şi în moarte. Ei, împreună cu Hristos, şi Hristos împreună cu ei ne arată că poarta spre înviere, spre viaţa şi bucuria veşnică, este suferinţa pe nedrept, crucea şi moartea. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri”(Matei 5, 12) este ultimul cuvânt al Domnului.

Pământul, lumea şi viaţa aceasta pământească sunt trecătoare. Viaţa veşnică este  netrecătoare, bucuria şi veselia cerească ne aşteaptă, ea este pentru noi acolo, este sfârşitul drumului, al urcuşului nostru. Dar pentru a ajunge acolo trebuie să ducem cu greutate, lacrimi şi sudoare crucea noastră, a postului, a rugăciunii, a înfrânării, a milosteniei şi iertării. Uniţi în duh cu Mântuitorul nostru, să nu ne gândim la nedreptăţile făcute nouă, ci la cele făcute Lui. Să nu ne gândim la suferinţele noastre, ci la suferinţele  Lui. Gustăm şi noi din lacrimile Lui amare şi durerea sufletului Lui, din sfâşierea inimii Lui. Iubirea sa trădată de apostolul mincinos, bătăile, scuipările, insultele suferite, durerea cuielor care au străpuns mâinile şi picioarele Sale, şi durerea spinilor pe sfântul Său cap ne este întărire în suferinţele noastre. Să gustăm din amarul oţetului şi a fierii gustate de El, din durerea coastei străpunse pentru păcatele noastre, uimiţi împreună cu puterile cereşti şi cutremuraţi împreună cu toată făptura zidită de răbdarea Sa nespusă, izvorâtă  din nesfârşita Sa iubire. Plângând cu nădejde moartea şi îngroparea Sa, dorim fierbinte  învierea Sa, care este învierea noastră.

Pogorând mintea în temniţele iadului, ne bucurăm cu sufletul de biruinţa Sa asupra morţii şi asupra diavolului. Iar când îngerul binevestitor va striga deasupra mormântului izvorâtor de viaţă şi preotul din faţa sfintelor noastre altare: ,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând” şi noi, ca nişte înviaţi, să strigăm „Adevărat ai înviat!” , moartea, iadul şi răul (diavolul) au fost biruite. „Adevărat ai înviat!”, Împărăţia s-a deschis, viaţa, bucuria şi pacea de acum stăpâneşte.

Adevărat ai înviat, Hristoase, şi pe noi ne-ai unit cu Tine în Duhul Sfânt şi cu al Tău Părinte ceresc precum şi pe unii cu alţii, spre a Ta slăvire în vecii vecilor. Amin.

separator
© 2018 Mânăstirea Nicula - Toate drepturile rezervate.